Grangurele este un oaspete de vară, trăieşte în regiuni joase urcând pe văile râurilor montane, preferând arborii cu coronament des. Masculul este galben auriu cu aripile şi coada negre, femela de un colorit verzui, cu coada şi aripile mai întunecate. Cuibul construit din fire de lână, tort de cânepă, pânză de păianjen, resturi de frunze, licheni amestecaţi cu pene, are forma unui hamac prins la bifurcaţia capătului de creangă şi cu prudenţă mascat în frunziş.
Hrana este reprezentată de insecte şi larve.
Pasăre foarte sperioasă, poate fi greu observată în oraş pentru că trăieşte mereu ascunsă în desişul din coroana arborilor. Este uşor de reperat datorită sunetelor pe care le emite masculul, un fluierat modulat, ca de flaut. Tocmai din acest motiv, pasărea are peste optzeci de nume populare legate de formidabilul său cântec. Cel mai mărginaş şi ciudat este cel de zamfirói, după cum a fost înţeleasă impostaţia în popor, un fel de chemare de întoarcere acasă a nevestei zăpăcite, spre a hrăni puii flămânzi: „Zamfirouuuuuu, vin’ acas’ că mor puiii de foame”. Celălalt nume de chişcă-n-floare sau pişcă-n-flori este legat de staţionările mai dese ale grangurelui prin cireşii în floare după al căror fruct, după cum a spus-o I. Simionescu în zoologia sa populară la începutul secolului trecut, „umblă mort”.
