Pițigoiul de livadă (Poecile lugubris, sin. Parus lugubris) este o pasăre sedentară din familia paridelor, răspândită în sud-estul Europei și Orientul Apropiat. Trăiește în pădurile de foioase din zonele montane, preferându-le pe cele de stejar sau de fag.
În România este prezentă în pădurile de foioase din partea sudică și sud-estică a țării, îndeosebi în Dobrogea și în pădurile subcarpatice. Se întâlnește și în livezi cu pomi bătrâni sau în viile neîngrijite și tufișurile de la marginea pădurilor sau a orașelor, unde preferă zonele nu prea frecventate de oameni, fiind o pasăre foarte sperioasă. Populația cuibăritoare din România este estimată la 3.000-15.000 de perechi. Seamănă cu un pițigoi mare. Are o lungime de 14-15 cm și o greutate de 16-19 g. Partea superioară a capului până la ceafă brun-negricioasă.
Baveta (bărbia și partea inferioară a gâtului) neagră. Obrajii și zona auriculară albe. Partea superioară brun-cenușie. Coada brun-cenușie, cu o nuanță cenușiu-măslinie. Părțile inferioare albicioase, cu o nuanță brun-gălbuie pe piept și flancuri. În perioada caldă hrana constă din diverse nevertebrate (ouă, larve, adulți de insecte, eventual păianjeni), iar în timpul iernii consumă cu precădere semințe.
Depune de obicei 2 ponte într-un sezon de reproducere. Prima pontă este depusă prin luna aprilie și este formată, în medie, din 5-7 ouă, dar poate avea frecvent și 8-10 ouă, iar a doua un număr mai mic de ouă. Femela clocește singură timp de 12-13 zile.
Ambii părinți iau parte la hrănirea puilor până ce aceștia ajung zburători și părăsesc cuibul.
Denumirea latină Parus lugubris a acestei specii, provine din cuvintele latine parus = pițigoi + lugubris = lugubru, trist, jalnic, sihastru iar cea de Poecile provine din cuvântul grecesc poikilis = pasăre mică necunoscută.Variațiile geografice sunt în mare parte clinale, talia reducându-se de la nord spre sud, creștetul și baveta sunt mai întunecate de la sud spre nord și est, iar părțile inferioare sunt din ce în ce mai palide de la vest spre est.
1a. Poecile lugubris splendens
2. Poecile lugubris lugens
3. Poecile lugubris anatoliae
4. Poecile lugubris dubius
5. Poecile lugubris kirmanensis
În România se găsește subspecia Poecile lugubris lugubris mai ales în regiunile subcarpatice de vest și sud-vest, din Ardeal și Banat (județele Cluj, Alba de Jos, Brașov, Făgăraș, Hunedoara și Caraș-Severin) unde trăiește în aceste regiuni mai mult sau mai puțin în locuri izolate. Dombrowski menționează că în România se găsește și subspecia Poecile lugubris lugens în regiunile subcarpatine și în pădurea muntoasă dela Babadag.
Este un pițigoi mare, brun-cenușiu cu ciocul mare, creștetul și baveta (bărbia și partea inferioară a gâtului) negricioase. Seamănă cu un pițigoi mare.
Are o lungime de 14-15 cm și o greutate de 16-19 g. Lungimea aripilor 72-76 mm, coada 65-68 mm, tarsul 20, ciocul cam 10-11 mm
Se deosebește de pițigoiul sur (Poecile palustris) în special prin talia mai mare, ciocul mai robust, creștetul brun-negricios spălăcit (nu negru lucios), părțile superioare brune cu o nuanță mai cenușie și mai mult negru pe bavetă și partea inferioară a gâtului.
Cuibul este construit numai de femelă, el are forma unei cupe și este făcut din lână, resturi vegetale uscate, fâșii de coajă, uneori păr de animale și mușchi, pene și este frecvent căptușit cu lână, păr sau pene. Cuibul este amplasat la o înălțime de până la 7 m de la pământ în scorbura unui copac, adesea în lemnul putred dintr-un pom fructifer, mai rar în fisuri în stâncă de pe mal. Cuibărește mai ales în scorburile arborilor înconjurați de tufișuri și mărăcinișuri. Există unele dovezi că acest pițigoi (mai ales subspecia hyrcanus) este capabil să își sape în lemnul putred propria lui scorbură în care își face cuibul. Ocupă și adăposturile artificiale și cuiburile artificiale dacă sunt amplasate în habitatul optim al speciei.
