Pitulicea verzuie (Phylloscopus trochiloides) este o pasăre mică, insectivoră, migratoare din familia filoscopide (Phylloscopidae) care cuibărește din nord-estul Europei până în sud-centrul Siberiei, la sud până în sudul Chinei și nord Indiei. Iernează în Nepal, India și sud-estul Asiei. În România se întâlnește accidental. Este o pasăre de talie mică, are o lungime de 10-11,5 cm și o greutate de 6,5-10,5 g. Atinge în libertate longevitatea maximă de 6 ani. Sexele sunt asemănătoare și nu se pot diferenția după culoarea penajului. Este o pitulice de talie mică, destul de zveltă, viu colorată. Penajului deasupra este în general verde-măsliniu cu o nuanță cenușie, dar există variații mari din cauza uzurii penelor și a diferențelor între subspecii. Părțile inferioare sunt în general albe sau alb-gălbui, cu o ușoară nuanță cenușiu-închisă pe laturile pieptului și pe flancuri. Capul are un colorit distinctiv, cu sprânceana lungă, alb-gălbuie, ochii negricioși destul de mari, înconjurați de un inel ocular albicios evident, dunga de peste ochi întunecată și lată și regiunea auriculară pătată. Coada brun-închisă, cu marginile laterale verde-măslinii. Pe vârfurile tectricelor supraalare mari ale aripii se află o dungă alară transversală scurtă, dreaptă și destul de lată (în penajul neuzat) de culoare alb-gălbuie; uneori există și a doua dungă alară, gălbuie și îngustă, pe tectricele supraalare mijlocii, dar, dacă este prezentă, este adesea greu observabilă pe teren. Marginile verzi strălucitoare ale tectricelor alare și ale remigelor mediale formează o oglindă alară destul de bine conturată pe aripile strânse.
În prezent sunt recunoscute patru subspecii
- Phylloscopus trochiloides viridanus Blyth, 1843 – pitulice verzuie vestică – cuibărește în est-centrul și nord-estul Europei, din sudul Finlandei, Statele Baltice, nordul Germaniei și nord-estul Poloniei spre est prin nordul Bielorusiei și Rusia până în vestul Siberiei (până la râul Enisei), la sud până în munții Pamir, nord-vestul Chinei (vestul regiunii autonome Xinjiang) și nord-vestul Mongoliei. Iernează în Nepal, India și Sri Lanka.
- Phylloscopus trochiloides ludlowi Whistler, 1931 – cuibărește în nordul Afganistanului, nordul Pakistanului și Cașmir, spre est în nord-vestul Himalaiei până în nordul Indiei (spre est până în Kumaon). Iernează în principal în India.
- Phylloscopus trochiloides trochiloides (Sundevall, 1837) – pitulice verzuie estică – subspecia nominată – cuibărește în centrul și estul Himalaiei, din nord-vestul Indiei (Punjab) spre est până în sudul și centrul Chinei (sud-estul Regiunii Autonome Tibet și spre est până în estul și sudul provinciei Sichuan și nord-vestul provinciei Yunnan). Iernează în nord-estul Indiei (nordul munților Gații de Est, sudul Assamului), Bangladeș, sudul Chinei (sudul provinciei Yunnan), Myanmar, vestul și nordul Tailandei, nordul Laosului, nordul Vietnamului (în Tonkin) și Insulele Andaman.
- Phylloscopus trochiloides obscuratus Stresemann, 1929 – pitulice verzuie ternă – cuibărește în centrul Chinei (estul provinciei Qinghai și estul și sudul Regiunii Autonome Tibet, spre est până în Gansu și Sichuan). Iernează în sudul Chinei (în sud-vestul provinciei Yunnan și în Hainan), Myanmar, nord-vestul Tailandei și nordul Indochinei.
În trecut această specie includea pitulicea de ienupăr (Phylloscopus nitidus) și pitulicea verzuie siberiană (Phylloscopus plumbeitarsus) ca subspecii (Phylloscopus trochiloides nitidus și Phylloscopus trochiloides plumbeitarsus respectiv).
Pitulicea verzuie are o lungime de 10 cm. Este puțin mai mică decât pitulicea fluierătoare (Phylloscopus trochilus). Este o pitulice de talie mică, viu colorată, asemănătoare cu pitulicea mică (Phylloscopus collybita) ca mărime și înfățișare; are coada și aripile destul de scurte, având un aspect destul de zvelt, îndesat și mic.
Mai tot timpul este destul de activă și în continuă mișcare, adesea se mută de pe o creangă pe alta, se mișcă foarte rapid prin coronament și din când în când planează pentru puțin timp. Frecvent își flutură coada și fâlfâie din aripi când se mișcă. Are obiceiul de ași zbârli penele de pe creștet atunci când este agitată, inclusiv când cântă. Vibrează aripile semi-deschise în timp ce cântă în coroana copacului. Strigătul, când este însușit, este util în identificare.
Pitulicea verzuie este destul de deschisă la culoare, cu un colorit viu, și nu are niciodată o nuanță atât de închisă ca cea întâlnită la multe alte pitulici mici. Părțile superioare au o culoare destul de deschisă verde-cenușie (sau măsliniu-cenușie), inclusiv marginile penelor aripii, dar o există variații mari din cauza uzurii penelor și a diferențelor între subspecii. Părțile inferioare sunt albicioase (sau alb-spălăcite) cu o ușoară nuanță galbenă, de obicei uniformă pe toată partea inferioară, dar bărbia, gâtlejul și centrul pieptului sunt adesea mai palide; pe laturile pieptului, mai puțin pe flancuri, are o ușoară nuanță cenușiu-închisă. Pe teren mai mulți indivizi par mai mult sau mai puțin albicioși dedesubt, nuanța slabă galbenă fiind greu de deslușit.
Capul are un colorit distinctiv, cu sprânceana lungă, alb-gălbuie, ochii negricioși destul de mari, înconjurați de un inel orbital albicios evident, dunga de peste ochi este întunecată și lată și regiunea auriculară pătată. Pentru subspecia viridanus din vestul arealului două caracteristici sunt mai importante: sprânceana lungă și distinctă, alb-gălbuie, care se întinde de pe frunte până la laturile cefei, și o singură dungă alară, scurtă, îngustă și albicioasă.sprânceana nu se termină deasupra lorului, ca la pitulicea arctică (Phylloscopus borealis), dar se extinde difuz până la nări sau chiar în jurul frunții. Dungă oculară ce trece peste ochi este de culoare închisă, verde-cenușie, iar sub sprânceană este mai puțin vizibilă (față de pitulicea arctică), mai ales în fața ochiului, iar la unii indivizi ai subspeciei viridanus dunga oculară este abia vizibilă.
Aripile au obișnuit o singură dungă alară transversală scurtă, dreaptă și destul de lată (în penajul neuzat), de culoare alb-gălbuie pe vârfurile supraalarelor mari; această dungă palidă se evidențiază variabil, niciodată nu este foarte lungă și distinctă, adesea este destul de subțire și limitată la câteva supraalare mari centrale, și astfel nu ajunge niciodată la marginea aripii sau la remigele terțiare. Însă, alte subspecii ale pitulicii verzui din Asia au o dungă alară mai vădită pe supraalare mari și mai rar o a doua dungă alară rudimentară, gălbuie și îngustă, pe supraalarele mijlocii (la subspecia viridanus aceasta apare excepțional). Dacă a doua dungă alară este prezentă, ea este adesea greu observabilă pe teren.
Remigele terțiare sunt în mare parte uniform verde-cenușii, fără culoarea palidă contrastantă de pe marginile laterale ale lor întâlnită la pitulicea cu sprânceană galbenă (Phylloscopus inornatus) și la pitulice de Himalaia (Phylloscopus humei). Marginile verzi strălucitoare ale tectricelor alare și ale remigelor mediale formează o oglindă alară destul de bine conturată pe aripile strânse. Proiecția remigelor primare este destul de scurtă. Coada este scurtă de formă pătrată.
Ciocul are vârful ascuțit, mai lat decât la pitulice mică (Phylloscopus collybita), dar mai mic față de cel al pitulicii arctice (Phylloscopus borealis) și al pitulicii de ienupăr (Phylloscopus nitidus); baza gălbuie a ciocului se întinde până la mandibulă inferioară. Picioarele destul de mici au o culoare întunecată, brun-cenușie moderată până la brun-cenușie închisă.
Pitulicea verzuie este o pitulice destul de zveltă, asemănătoare cu pitulicea mică (Phylloscopus collybita) ca mărime și înfățișare. Este viu colorată deasupra cu verde-măsliniu cu o nuanță cenușie, dedesubt este albă sau alb-gălbuie, are sprâncenele lungi, care de obicei se întâlnesc pe frunte una cu alta deasupra ciocului. Există variații mari a coloritului din cauza uzurii penelor și a diferențelor între subspecii Este o pitulice de talie mică, are o lungime de 10-11,5 cm și o greutate de 6,5-10,5 g. Sexele sunt asemănătoare după penaj. De obicei există diferențe mici a penajului legate de vârstă numai în primul an.
Adultul în penajul nupțial (subspecia viridanus) are penajul proaspăt, părțile superioare sunt verde-măslinii cu o nuanță cenușie, inclusiv pe marginile penelor aripii. Creștetul este închis, verde-măsliniu.
Capul are un colorit distinctiv. Sprânceana este clar vizibilă, are o culoare alb-gălbuie. Ea este destul de lungă și lată, ajungând în partea posterioară a regiunii auriculare, până la laturile cefei, și adesea se curbează ușor în sus la capătul său posterior. Sprânceana nu se termină deasupra lorului, dar se extinde difuz până la nări sau chiar în jurul frunții; de obicei sprâncenele se întâlnesc anterior una cu alta deasupra ciocului. Ochii sunt negricioși și destul de mari și sunt înconjurați de un inel orbital îngust și albicios evident, el este de obicei vizibil ca o semilună oculară inferioră albă. Dunga de peste ochi (dungă oculară) este lată și lungă și se întinde până la regiunea auriculară, ea are o culoare închisă, verde-cenușie sau măsliniu-închise, sub sprânceană este mai puțin vizibilă, mai ales în fața ochiului, iar la unii indivizi dunga oculară este abia vizibilă. Lorul (lorum) și dunga de peste ochi măsliniu-închise contrastează cu inelul orbital albicios. Obrajii și regiunea auriculară sunt spălăcite, galben-albicioase, cu pete întunecate, măsliniu-închise, însă există o porțiune nepătată de culoare deschisă chiar sub ochi.
Părțile inferioare sunt în general albicioase (alb-murdare), adesea cu o ușoară nuanță gălbuie, uneori destul de clară, aceasta nuanță este de obicei uniformă pe toată partea inferioară, deși bărbia, gâtlejul și centrul pieptului sunt adesea mai palide; pe teren mulți indivizi par mai mult sau mai puțin albicioși dedesubt, nuanța galbenă slabă fiind greu de deslușit. Laturile pieptului, mai puțin flancurile au o tentă ușoară cenușiu-închisă; regiunea anală și tectricele subcodale spălăcite, albicioase, uneori alb-gălbui.
Coada este scurtă, de formă pătrată, și are o culoare brun-închisă, cu marginile laterale verde-măslinii strălucitoare, vârfurile și steagurile interne ale primelor trei sau patru rectrice laterale sunt tivite îngust pe margini cu alb-bruniu sau ocru-alburiu.
Aripile sunt brun-închise cu o singură dungă alară transversală scurtă, alb-gălbuie, pe vârfurile supraalarelor mari, uneori există și a doua dungă alară mică, abia vizibilă, pe vârfurile supraalarelor mijlocii. Remigele aripilor, alula și tectricele primare sunt brun-închise și sunt tivite îngust pe marginile laterale cu verde-măsliniu strălucitor. În penajul proaspăt remigele primare interne și mijlocii au vârfurile înguste albicioase. Remigele terțiare sunt în mare parte uniform verde-cenușii, fără culoarea palidă contrastantă de pe marginile laterale. Marginile verzi strălucitoare ale tectricelor alare și ale remigelor mediale formează o oglindă alară bine conturată pe aripile strânse. Proiecția remigelor primare este destul de scurtă. Tectricele supraalare mici sunt brun-închise, tivite pe margini cu verde-măsliniu strălucitor. Tectricele supraalare mari sunt brun-închise, tivite pe marginile steagului extern cu verde-măsliniu, primele patru-șase tectrice au vârfurile steagului extern albicioase sau alb-gălbui și formează o dungă alară transversală dreaptă, scurtă și destul de lată, de culoare alb-gălbuie sau albicioasă, clar vizibilă în penajul neuzat. Dungă alară de pe vârfurile supraalarelor mari se evidențiază variabil, niciodată nu este foarte lungă și distinctă, adesea este destul de subțire și limitată la câteva supraalare mari centrale, și prin urmare nu ajunge niciodată la marginea aripii sau la remigele terțiare. Tectricele supraalare mijlocii sunt brun-închise, de obicei tivite pe vârfuri cu verde-măsliniu, dar uneori au vârfurile înguste alb-gălbui, care formează o dungă alară transversală gălbuie mică și îngustă, abia vizibilă și greu observabilă pe teren. Tectricele subalare galben-deschise sau alb-gălbui.
Ciocul este mare, cu vârful ascuțit și baza lată. Mandibula superioară de culoare închisă, brun-cornie, cu marginea tăioasă cărnos-deschisă sau galbenă; mandibula inferioară mai deschisă, cărnos-deschisă sau galbenă, de obicei cu vârful întunecat, baza mandibulei inferioare este gălbuie. Picioarele au o culoare închisă, brun-moderată, cenușie sau brun-cenușie. Irisul este brun-închis.
Imaturul în prima iarnă se aseamănă cu adultul, dar părțile superioare sunt verzi mai strălucitoare, mai puțin cenușii decât la adultul în penajul uzat. Rectricele cozii și remigele aripilor sunt relativ neuzate. Dunga de pe aripă este gălbuie, în general mai evidentă decât la adult înainte de năpârlirea prenupțială. Penajul în prima iarnă este proaspăt, inclusiv vârfurile remigelor primare și rectricele
Date biometrice
Prin formă și comportament se aseamănă cu pitulicea mică (Phylloscopus collybita), dar se deosebește cu ușurință de această specie prin prezența unei dungi alare evidente de culoare albă, sprâncenei bine conturate mult mai late și mai lungi, dungii oculare (dunga de peste ochi) mai întunecate și mai late și mandibulei inferioare mai deschise la culoare. Însă păsările în penajul uzat sunt mai cenușii deasupra și dunga alară este mult redusă, chiar absentă.
Subspecia nominată are o compoziție mai simplă a cântecului, cu repetarea a trei sau a mai multor fraze, „cirii-cirii-cirii-cirii-cii-cii uitciu-uitciu-uitciu-uitciu”, și poate emite și un strigăt „dscii-uist” sau note mai domoale „si” sau „dssi” între cântece.
Există destule variații ale cântecului, unele păsări s-au specializat într-o interpretare mai asemănătoare cu a ochiuboului (Troglodytes troglodytes), cântecul finalizându-se cu un tril intercalat sau adăugat la sfârșitul frazei. Altele, în special cele care cuibăresc la altitudini mai mari în Asia Centrală, au un sunet deosebit în cântecul lor asemănător cu al pițigoiului de brădet (Periparus ater), constând în repetarea rapidă a unor note mai puțin clare și mai puțin scârțiitoare.
În câmpie ocupă porțiunile rarefiate sau deschise ale pădurilor de conifere, foioase sau mixte și lizierele lor, grădinile vechi părăginite și crângurile.
Puii din cuib sunt hrăniți și îngrijiți de ambii părinți. Puii părăsesc cuibul după 12-14 de zile de la eclozare, posibil și după 16 zile. După părăsirea cuibului puii sunt supravegheați și hrăniți de către femelă și mascul și devin independenți după 15 zile de la părăsirea cuibului. Puii la eclozare sunt golași și orbi. În Rusia puii părăsesc cuibul prin iulie, iar în Kazahstan la mijlocul sau în a doua jumătate a lunii iulie. Spre toamnă, după ce puii au părăsit cuibul, familia începe să hoinăreasc
Pitulicea verzuie este o pasăre migratoare.
Specia nu este amenințată cu dispariția la nivel global (LC după criteriile IUCN).
Populația se pare că este în creștere datorită expansiunii continue a arealului spre vest. Se estimează că populația europeană este stabilă.
